Am crescut ascultând muzica tinereţii părinţilor mei. Deşi nu înţelegeam de multe ori mesajul cântecelor, eram fascinată de varietatea acestora, de armonia şi starea de linişte pe care mi-o induceau. Şi nu au fost puţine dăţile în care m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi trăit în acei ani. Ce impact ar fi avut asupra mea toate schimbările bruşte care au avut parte, schimbări pe care acum nimeni nu le conştientizează pentru că nu are timp. Gândeşte-te la primul telefon şi cât de sceptici au fost oamenii în legătură cu acea drăcovenie de plastic ce îţi uşura mult munca. Cine simte evoluţia, dacă nu cei care au văzut-o de la început? Asta îmi doresc. Îmi doresc să fi trăit în toate cele trei perioade de timp, să văd cum aş gândi dacă aş şti totul.
Această dorinţă a fost, până în acest moment, o pură fantezie a creierului meu derutat şi speriat. Până să îl întâlnesc pe Travis Burton, am vizionat o grămadă de filme vechi pentru a-mi face o idee cât de mică. Până să îl întâlnesc, totul a fost un vis de neîndeplinit.
Afişul era unul mare şi ocupa mai mult de jumătate din spatele clădirii în care lucra una dintre surorile mele. Eram pe drum spre ea, când culorile vii pe fontul cenuşiu de piatră mi-au sărit în ochi. Am rămas ţintuită locului şi am privit mult timp acel poster uriaş ce îl înfăţişa pe celebrul hipnotizator, Travis Burton. Acesta garanta un spectacol reuşit. Zâmbetul lui pur şi simplu te hipnotiza şi, pentru o clipă, chiar am crezut că de el se folosea în tot acest proces al credulilor.
Eu sunt credulă. De ce să nu încerc şi eu? Ar fi pentru prima – şi, din păcate, ultima – dată când am ocazia să întâlnesc un om care se joacă de-a magicianul pentru a-şi câştiga pâinea. Aşa că am notat adresa în agenda care, de când ştiu de boală, abia dacă a mai găzduit vreun eveniment şi am luat legătura cu el. Pe drum spre casă, am leşinat din nou. Leşinurile erau din ce în ce mai dese. De această dată m-am trezit în mijlocul străzii. Am ignorat incidentul, deşi tremuram doar la gândul că o maşină ar fi putut să treacă peste mine.
Următoarea seară mă aflam în biroul său, întinsă pe o canapea confortabilă şi cu o pernă imensă susţinându-mi capul greoi. I-am relatat vasta şi înduioşătoarea mea poveste, apoi i-am spus despre dorinţă. Nu a reacţionat cum m-aş fi aşteptat de la oricine. Bărbatul, nu mai în vârstă ca mine, a aprobat tăcut în semi-întunericul camerei şi, după ce şi-a făcut de lucru căutând ceva ştiut doar de el, s-a întors cu un pandantiv ciudat.
- De unde vrei să începem?
- O să meargă? am întrebat cu scepticism.
- Nu ai venit pentru a face o probă? râse el.
- Bine. Cu anii 1970, te rog.
Am clătinat din cap şi i-am zâmbit. Mi-a răspuns cu un surâs şi mai binevoitor. Apoi a trecut la treabă. M-a pus să mă gândesc la mare, la valuri, la nisipul fierbinte şi la tot ceea ce mă linişteşte. În timp ce eu am făcut-o, el mi-a fluturat pandantivul ciudat prin faţa ochilor. Era un ceas. Unul vechi, măcinat de vreme şi puţin zgâriat pe alocuri. Pendula şi ochii îmi fugeau mecanic după cerculeţul auriu. După un timp nu am mai perceput decât ticăitul acestuia, sunet spart care îi acoperea vocea caldă şi joasă. A pocnit din degete şi pleoapele mi-au alunecat automat. Domnul Burton a început să îmi descrie îmbrăcămintea, muzica, vremurile acelei perioade şi creierul aproape adormit mi-a transmis imediat pasaje din filmele deja vizionate. Acesta asimila fiecare informaţie trimisă de Travis cu diferite scene şi parcă totul se potrivea, de parcă hipnotizatorul ştiuse că aveam să vin şi vizionase filmele mele.
Apoi s-a întâmplat. Am adormit. Nu ştiu cât timp am zăcut în beznă, conştientă doar de respiraţia mea regulată şi de liniştea profundă a abisului. Ştiu doar că atunci când am deschis ochii, o lumină puternică m-a obligat să îi închid la loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu