TRANSCENDENT - 3 - '70


     - Dă-te la o parte, târfă beată!
Eram încă derutată când răgetul şoferului mi-a ajuns la urechi, purtat de vântul tomnatic al unei zile ploioase. Corpul a reacţionat înaintea stimulilor şi m-am trezit rostogolindu-mă din mijlocul străzii, exact înainte de a fi călcată de un camion uriaş ce gonea cu viteză spre mine. Puţin i-a lipsit să nu mă lipească de asfalt. Respirând greu şi cu inima în gât, m-am aşezat pe bordura de ciment ce delimita drumul pietonilor de stradă. Am reuşit să preiau din nou controlul asupra corpului meu, cât să realizez unde mă aflam şi să văd uriaşul banner ce atârna prins în clame peste peretele unui bloc. Anul 1970 mi-a sărit în ochi, datorită strălucirii acestuia. Ori era animat de beculeţe, ori materialul din care a fost cusut pe pânză era fosforescent. Apoi am pierdut iarăşi controlul şi mintea mi s-a înceţoşat.

Eram într-o altă lume, ceea ce însemna că totul a funcţionat şi că Travis Burton era un geniu nedescoperit. Eram în anul 1970 şi - culmea! - informaţia nu mă uimea. Creierul meu era prea ocupat pentru a rumega ultimul eveniment şi pentru a calma toate organele care trepidau în mine, pline de viaţă. Mă gândeam la sentimentul de groază ce mi-a străbătut fiecare colţişor în parte, haotic, sărind de la degetele mâinii care practic au paralizat de frică, la picioarele care au luat-o la galop de capul lor. Mă gândeam la sentimentul indus de adrenalină şi de fluxul acesteia care m-a invadat odată cu conştientizarea pericolului. Şi asta doar pentru că m-am trezit în mijlocul unei străzi, înainte de a fi zdrobită de un camion interminabil ce transporta lapte!
De când nu am mai simţit oare că trăiesc?
De când nu am mai simţit teama că viaţa îmi este în pericol?

Ah, da. De când am fost diagnosticată cu leucemie. Ideea că aveam să mor nu mai era un fapt, ci un adevăr cu care m-am familiarizat atât de tare încât nu mai ştiam să trăiesc.
Odată cu adrenalina, toate organele s-au pus în mişcare. Acea întâmplare a fost precum o cheie ce porneşte motorul. A fost de-ajuns să fiu ameninţată şi corpul s-a trezit dintr-o hibernare despre care nu am avut habar până în acel moment.

Şi... iată-mă! Stând pe o bordură inconfortabilă, umedă şi bucurându-mă că aproape am fost călcată de maşină. Sau bucurându-mă pentru că am scăpat nevătămată. Nici eu nu mai ştiam de ce râdeam de una singură. Cert este că valul de adrenalină m-a făcut să acţionez fără a gândi şi totodată m-a făcut să conştientizez că de la diagnostic încoace, viaţa mea a fost monotonă. Mai rău decât monotonă, am trăit precum o călugăriţă: închisă, departe de bucuriile vieţii. Departe de ceva extrem care să mă învie.
     - Astea-s mai slabe, drăguţo!
O femeie îmbrăcată în haine largi care străluceau în întuneric s-a aplecat asupra mea şi mi-a întins un pliculeţ de catifea.

M-a bătut încurajator pe umăr şi şi-a văzut de drum, târându-şi corpul subţire şi înalt – înveşmântat într-o pereche de pantaloni evazaţi care îi treceau mult peste talie şi cămaşa de in pe care o purta – spre un loc ştiut numai de ea. Am privit-o cum se clatină pe pantofii a căror talpă era uriaşă. S-a oprit lângă o altă femeie care avea o bentiţă subţire prinsă în jurul capului. Cealaltă avea talia dezgolită şi partea superioară a trupului ei chiar mai slab era acoperit de un material transparent ce îi punea în evidenţă sfârcurile dezgolite. Nu purta sutien. Nu puteam să văd ce purta în picioare deoarece partea inferioară era complet acoperită de o rochie lungă şi dreaptă. Contrastul dintre sânii dezgoliţi şi picioarele ascunse total m-a zăpăcit pentru o clipă. Fără intenţie, degetele au prins săculeţul de catifea şi au tras puternic de el. Conţinutul acestuia s-a revărsat într-o cascadă albă şi prăfoasă pe hainele mele. Abia atunci am realizat cât de nelalocul meu eram: râdeam de una singură de parcă cerşeam droguri, nu mă integram deloc în peisajul anilor '70 şi mai mult ca probabil arătam precum o idioată care se holba cu un interes surprinzător la tot ceea ce o înconjura – precum o drogată. Şi da, ceea ce am scăpat pe mine era rezultat pisării – oare aşa se numeşte procedeul? – unui drog.

Cele două şi-ai abătut privirile curioase asupra mea.  Nu a durat mult până să îmi dau seama că eram un subiect călduţ şi numai bun pentru a întreţine o conversaţie, aşa că la primul semn cum că picioarele mă ascultau, am zbughit-o de acolo printre maşinile care erau caraghios de ţipătoare şi joase.
M-am strecurat printre ele precum un hoţ ordinar şi am continuat să mă deplasez sub protecţia beznei până când o pată puternică de lumină m-a făcut pur şi simplu să strâng din ochi şi să îi întorc spatele. O melodie dansabilă veche – pentru mine – se auzea sacadat de după pereţii frumos pictaţi ai unui club disco. M-am ascuns după colţ şi am urmărit cu interes cum valul de oameni transpiraţi şi roşii în obraji continua să se reverse în ambele sensuri: unii intrau serioşi, alţii ieşeau fericiţi, semn că în acea noapte albă, cel care se ocupa cu aprovizionarea drogurile se afla într-una din zilele lui bune.

Acel local contrasta puternic cu  celelalte clădiri care erau înalte, dar sumbre şi se pierdeau în peisajul cenuşiu de după ploaie. Chiar şi mirosul puternic de benzină era din ce în ce mai slab, pe măsură ce înaintam  spre acel local al luminilor.
Hipnotizată de acel univers multicolor ce străpungea întunericul, m-am lăsat dusă de val şi m-am strecurat printre ceilalţi. Abia când murmurul ce acoperea melodia s-a stins, mi-am dat seama cât de ridicol arătam eu printre toţi acei oameni care puteau trece cu uşurinţă drept clovni în prezent.
     - Gagico, tu chiar nu te-ai holbat în şifonier când ţi-ai tras ţoalele alea!
Mi-am privit îmbrăcămintea: aceeaşi bluză simplă şi maro, aceeaşi blugi negri strâmţi.
     - Cred că s-a uitat în gunoiul de lângă, am auzit o altă voce, de această dată una piţigăiată.
     - Taci, Mikey!
Cu obrajii arzând, m-am aventurat împotriva celor care ieşeau şi am intrat în local. Nu ştiu ce m-a împins să fac asta, cert este că atunci când am reuşit să mă desprind de ringul uriaş de dans, am luat-o direct spre baie. Sau - mă rog - spre locul unde presupuneam că se afla baia.
     - Cauţi ceva? m-a chestionat un negru răsărit de nicăieri.
Purta un costum oribil argintiu ce strălucea precum luna pe cer. De fapt era astrul ceresc pentru acel colţişor negru al clubului. Mi-a analizat rapid îmbrăcămintea şi s-a strâmbat, probabil pentru că nu era de acord cu „fetiţa cuminte” pe care încercam fără intenţie să o promovez în această perioadă – în care, apropo, părinţii mei nici măcar nu se cunoşteau.
     - Uhm... baia?
     - Pe mine mă întrebi?
O stare de euforie m-a cuprins la auzul unei melodii de-ale lui Elvis. Fără să vreau, am început să fredonez, neacordându-i atenţie negrului fioros.
     - Destul!
Am fost ruptă cu brutalitate din plăcerea de a fredona alături de regele rock’n’roll-ului şi târâtă de-a dreptul prin tot localul, direct prin mulţimea ce se destrăbăla pe ringul imens de dans, până la ieşirea din local. Auzeam vag chicoteli în stânga şi în dreapta mea, dar nu le-am acordat atenţie. Oricum aveau să îmi uite chipul la fel de repede precum l-au zărit.
     - Până nu te armonizezi cu noi, nu ai ce căuta în clubul meu!
Şi, zicând acea ultimă ameninţare pe un ton răutăcios, drăguţul şi negriciosul argintiu m-a împins pur şi simplu în stradă. Am alunecat, m-am împiedicat de bordură şi am plonjat direct sub roţile unui camion. Până să îmi dau seama că am fost aruncată în acelaşi loc de unde am pornit, sub acelaşi camion care aproape m-a călcat prima dată, am pierdut contactul cu realitatea. Nu am simţit durere căci, înainte să fiu izbită, acelaşi întuneric ce mă ducea cu gândul la pace m-a învăluit. Eram protejată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu