TRANSCENDENT - 4 - '80


Chipul persoanei care mă privea era nedesluşit. Trăsăturile erau înceţoşate, iar faţa reprezenta doar un punct luminos fără linii în bezna ce ne înconjura. Percepeam cu dificultate ceea ce se întâmpla în jurul meu. Auzeam doar fragmente de conversaţii şi voci ce se întretăiau. Uneori, mâna caldă şi fină a individului care stătea aplecat asupra mea mă mângâia, parcă spunându-mi că totul avea să fie bine. Dar ce se întâmpla cu adevărat? Auzeam sirene. Paşi ce tropăiau pe asfaltul din jurul meu. Plânsete. Sunete lungi specifice clanxoanelor de camioane. Ce se întâmpla?

Nu am reuşit să stau trează pentru a afla motivul tuturor întâmplărilor din preajma mea. Acelaşi întuneric plăcut, dar nesigur m-a cuprins şi m-a purtat pe alte meleaguri, departe de realitatea – dacă aceea era ea. M-am trezit din nou, de această dată pe marginea drumului. Un camion uriaş a trecut din nou în viteză şi, pentru o clipă infirmă, am crezut că şoferul avea de gând să vireze şi să se bage în mine. M-ar fi spulberat în secunda doi dacă acea idee i-ar fi răsărit înainte de a trece de locul unde zăceam. Continuându-şi drumul cu aceeaşi viteză constantă şi bătând ritmul unei melodii ştiute doar de el, s-a făcut nevăzut în noapte. Cu mişcări nesigure am izbutit să mă urnesc din loc, deşi oboseala ce se resimţea chiar şi în cele mai ascunse colţişoare ale trupului meu era parcă de neînvins. 
Era întuneric şi singura sursă de lumină care a animat vreodată – probabil – acel loc a trecut pe lângă mine ca fulgerul, lăsând în urmă gaze de eşapament greu de suportat de către nas. M-am mişcat în cerc, dorind să îmi fac o idee, fie şi ea vagă, despre locul în care puterile supranaturale ale hipnotizatorului m-au purtat. Mă aflam undeva prinsă între anii 1980 şi 1990, captivă între un râu şi o pădure. M-am oprit în loc pentru a asculta susurul liniştitor al apei. Odată ce am reuşit să fac abstracţie de durerea ce îmi măcina trupul, am început să percep şi alte sunete. De exemplu, foşnetul inofensiv al frunzelor, iscat de vântul slab ce bătea uşor, purtând cu el mirosuri dulci până la nasul meu. 
Mireasma crudă a verdeţii proaspăt cosite a plutit şi ea şi mi-a dezmierdat simţul olfactiv. Întotdeauna mi-a plăcut să simt acea aromă care aducea a proaspăt. De undeva, un iz nu foarte puternic de balegă a ajuns şi el cumva până la mine. Amestecat cu toate celelalte, a prins un miros aparte, chiar plăcut.

Eram prea prinsă în diferenţierea mirosurilor şi cel mai probabil, de aceea nu am reuşit să percep la timp paşii bărbatului înarmat care s-a ivit din întuneric. Prima dată am văzut doar lumina slabă a lămpii pe care o ţinea suspendată în aer. Am crezut că era vorba de un dans al licuricilor, deoarece slaba sursă de lumină se mişca haotic pe fundalul întunericului şi ochii mei neobişnuiţi cu asemenea beznă nu au perceput în timp real acea culoare gălbuie. Pentru un moment, chiar am crezut că lăsa dâre în urmă. Apoi s-a auzit sunetul prelung scos de o rămurică ce a fost călcată şi chipul necunoscutului s-a ivit de nicăieri. Nu am avut timp să conştientizez situaţia. El nu a stat pe gânduri. A ridicat ţeava lungă şi subţire a puştii de vânătoare şi a îndreptat-o asupra mea. Cu ţinta fixată exact în mijlocul frunţii, am început să tremur şi să asudez. Bărbatul purta un petic peste ochiul stâng şi faptul că nu a lăsat lampa jos pentru a sprijini arma şi cu cealaltă mână nu era un semn îmbucurător. Tatăl meu ne-a luat pe mine şi pe fraţii mei deseori la poligon. Nu ne-a lăsat să tragem niciodată, dar ne-a explicat fiecare pas şi ne-a învăţat cum să facem diferenţa dintre un trăgător experimentat şi o persoană care purta o armă pentru a da bine. Discrepanţa dintre trăgătorul experimentat care are ani buni de antrenament în spate şi cel care mă ţintuia mai tare cu ochiul lui sănătos decât cu arma era ca cea de la cer la pământ. În astfel de momente, ţi-e teamă de cel care nu reuşeşte să îşi fixeze cu exactitate ţinta decât cel care ştie unde să te împuşte mortal.
     - Nume,ceru el scurt, mârâind.
Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul, şocată de faptul că puteau amorţi atât de repede. Cât a trecut de când eram prinsă în acel coşmar? Cât avea să treacă până când mirosurile copilăriei mele aveau să se preschimbe în mirosul sângelui meu – mirosul morţii mele.
     - Chandra, am răspuns cu jumătate de gură.
     - Eşti înarmată?
Am ridicat ambele mâini spre lampa suspendată. Un mârâit jalnic a acompaniat vocea bărbatului.
     - Ce cauţi pe proprietatea mea la ora asta?
Nici măcar nu ştiam cât era ceasul, cum i-aş putea spune că nici eu nu aveam cea mai vagă idee? Judecând după chipul lui bătrân, neîngrijit şi iritat, explicaţia cu hipnotizatorul ar înrăutăţi lucrurile. Şi aici nu mă refer că i-ar provoca vreun atac de cord, deşi orice era bine venit.
     - Lasă că vă ştiu eu, domnişorică! Eşti aici pentru braconaj, fir-ar! Câţi sunteţi?
     - Eu...
     - Câţi sunteţi? urlă el şi mârâitul jalnic crescu în intensitate.
Străinul schilod a zâmbit şi pentru o fracţiune de secundă, s-a uitat cu dragoste la patrupedul şi mai bătrân care era pregătit să atace, cu coada ridicată şi cu uriaşii colţi ieşiţi mult peste buza inferioară. În acea fracţiune de secundă, partea raţională a preluat controlul asupra trupului meu, a trimis frica la mama-n praz şi mi-a comandat să mă întorc o sută optzeci de grade şi să alerg pe unde vedeam cu ochii. Asta am făcut.
Trebuia să mă obişnuiesc din nou cu întunericul, după ce am privit chiorâş bătrânul schilod la lumina lămpii lui. Acesta a înjurat în urma mea şi a declanşat prima împuşcătură. Şuieratul s-a auzit destul de puternic, însă nu atât de tare cât să cred că acel glonţ destinat mie a ajuns măcar la câţiva metri de trupul meu ce se târa haotic printre copaci.
     - Pe ea, Lord!
Lord? Cine şi-ar numi aşa câinile? Rex, Bill sau chiar John, dar nu... Lord. Mai ales o băbăciune de căţel de vânătoare subnutrit. Am luat-o pe după un copac pe care l-am observat în ultima secundă, chiar înainte de a face contact cu trunchiul uriaş. Dacă m-ar întreba cineva cum am reuşit să îi percep conturul în acea beznă, nu aş şti ce să răspund. Trupul meu asupra căruia nu mai aveam control a luat-o pur şi simplu la stânga şi a început să îl escaladeze. Nici cum am reuşit să ajung la o înălţime destul de bunicică pentru o persoană care a escaladat doar pentru a treia oară în viaţa ei un copac... Cert este că acel câine nu era pe atât de bătrân pe cât lăsa înfăţişarea să se vadă.
     - Unde a fugit jigodia? Îi rup picioarele apoi îi trag un glonţ în ceafă!
Bătrânul nervos s-a oprit la baza copacului şi şi-a urmărit câinele ei credincios în acţiune. Acesta s-a apropiat de trunchi şi şi-a aşezat labele din faţă cât de mult îi permitea flexibilitatea la acea vârstă înaintată, apoi şi-a dat capul pe spate şi a început să latre crunt.
     - E în copac, da? Afurisita!
Străinul înarmat era atât de iritat încât, cel mai probabil, vedea toată acea beznă în roşu. În culoarea sângelui meu. Am îmbrăţişat creanga groasă pe care atârnam şi am început să mă rog. Nu puteam muri în 1980 şi ceva. Asta însemna că nu existam în prezent! Oare ce repercursiuni asupra timpului ar avea moartea mea în perioada în care nici nu eram născută?

O a doua împuşcătură l-a redus la tăcere pe bietul patruped, însă acea linişte ca de mormânt – la propriu – a fost curmată în această ordine: de ţipătul meu ce a trădat surpriza, urletul victorios al bărbatului şi de lătratul şi mai puternic al câinelui. Am strâns şi mai tare creanga, surprinsă fiind de faptul că o persoană căreia îi lipsea ochiul m-a nimerit într-unul dintre picioarele care atârnau, fără a sprijini arma. Şi cu o mână! Usturimea era atât de puternică... Mi-a inundat întreg corpul. Nu eram sigură ce picior a fost rănit sau dacă acel glonţ blestemat nu a ricoşat din cel drept în cel stâng – sau invers. Mâinile au slăbit fermitatea cu care mă ţineam de creangă. Toate au început să alunece la vale. Coroana nu foarte bogată, ceilalţi pomi care ne înconjurau. 

Braţele-mi paralizate s-au desprins de tot de copac. Am început să alunec şi eu odată cu celelalte lucruri care mă înconjurau. Jos, cei doi vânători mă aşteptau precum două lighioane înfometate. Creanga de sub mine a dispărut dintr-o dată. Am simţit aerul rece izbindu-mă din plin. Cădeam, cel mai probabil. Am deschis ochii pentru o ultimă imagine şi tot ceea ce am văzut mi-a tăiat respiraţia. Nu era nici urmă de câine sau de stăpânul acestuia. Prin mijlocul pădurii trecea o stradă proaspăt asfaltată şi dureros de cunoscută. Undeva, pe banda dreaptă, mai mulţi oameni stăteau aplecaţi asupra unui lucru. Iar eu mă îndreptam spre ei, ca picată din cer.

Sunetul spart al unui clanxon m-a făcut să închid din nou ochii, fericită că întunericul avea de gând să mă primească din nou sub protecţia-i dulce. Nu eram moartă. Sau... eram?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu