Cineva încerca să mă urnească din loc, dar nu reuşea. Am gemut pentru a-i da de înţeles că mişcările sale bruşte îmi provocau durere, dar tot ce am reuşit să scot pe gură a fost un gâlgâit jalnic. Mai mult de două mâini mă mângâiau, în încercarea de a ameliora durerea. Erau mai mulţi. Acelaşi chip, probabil, fără trăsături şi reprezentând un punct rozaliu apăru în cadrul întunecat. Acesta stărui mai mult decât restul atingerilor şi a sunetelor, apoi explodă într-o ploaie de scântei. O bubuitură puternică m-a asurzit pe moment. Am strâns şi mai tare din ochi.
Când i-am deschis, m-am trezit în mijlocul unui câmp de luptă. La prima vedere era zi, dar după ce am reuşit să percep tot ceea ce se petrecea în jurul meu, mi-am dat seama că numai ziua de mâine nu aveam să o mai apuc acolo. Ardea. Totul în jurul meu ardea. Câmpul pe care mă aflam ardea, animat de torţe umane vii. Da, oameni. Mulţi, foarte mulţi, aruncaţi unul peste altul, arzând la grămadă şi împrăştiând un miros fetid, greu de suportat. Fumul scos era şi mai întunecat decât însuşi noaptea. Totul în jur era pârjolit, fără speranţă.
Rămăşiţele aprinse ale unui om ardeau nestingherit în apropierea mea. Ce s-a întâmplat acolo? A avut loc vreun atentat în anii 1990-2000? De ce arăta locul ca desprins dintr-o carte despre războaiele mondiale? O rafală de vânt mişcă gunoaiele încă neatinse de forţa distrugătoare a focului şi o pagină dintr-un ziar mi se lipi de faţă. Exact ca în desenele animate. Am prins hârtia între degete. Majoritatea paginii era carbonizată, însă o parte era încă intactă. Antetul şi data. Iunie 2032. Război. Moarte.
Nu eram prinsă în deceniul dinaintea noului mileniu... Eram în viitor, viitorul pe care eu nu aveam să îl mai prind din cauza bolii. Şi totul ardea în jur. Vegetaţie, gunoaie... oameni. Eram neputincioasă. Toate acele cadavre îmbâcsite ce mă înconjurau erau de domeniul fantasticului. Măcel... iar eu nu puteam acţiona în niciun fel pentru a-l opri. Era prea târziu. Mult, mult prea târziu. Puteam doar să stau şi să asist. Să plâng. Să aştept ca roţile maşinii să mă poarte din nou în întuneric şi să mă trezesc din acest oribil coşmar.
Dar nu puteam. Nu îmi doream asta. Aproape că mă bucuram că eram pe moarte...
Doresc să mor, căci acesta nu este viitorul pentru care vreau să lupt! Nu este viitorul generaţiilor care o să vină! Este cel mai negru coşmar şi eu voi fi obligată să îl trăiesc pe vecie prin ceilalţi oameni. Vreau să mor! VREAU SĂ MOR.
Sufletul mi-e rece, trupul îmi arde... vreau să mor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu